Hulpavul timp!
Limba ornicului cade, ticăind secunde reci, Timpul trece în cascade, ore lungi, pustii și seci. Cată inima grăbită, să se umple de iubire, În secunda rătăcită – un liman de izbăvire. Trece, trece, timpul care, se arată năzdrăvan, Trece, inima ce doare, de la visele în van, Se răcește, dar vibrează – timpul neîndurător O rănește, dar pulsează, prin secundele în zbor Și se zbate obosită, palpitând prin timpul sec, Ca pupila în orbită, când lumini și umbre trec, Lăcrimează ca o doină, izvorâtă din caval, Sau zăpada grea de moină, ce se scurge în aval. Într-o eră jumătate, secole trec palpitând, Măcinând la generații, dispărute rând pe rând, Deziluzii, simțăminte, în noianul de secunde, Se consumă neștiute, în a Cosmosului unde. Timpule, parșiv la fire, ce dărâmi dar și zidești, Cum de ai în stăpânire, toate legile cerești ; Cine oare ți-a dat viață, ești cumva precum un zeu, Suflet rece ca de gheață, serv supus lui Dumnezeu?!
